de Sorin DURDUN
“Căsuţa cu icoane”, carte pentru suflet de Gheorghe CIOLCĂ
Într-o lume în care poeții pitrocesc un aşa zis limbaj postmodernist, de peste treizeci de ani, poezia pierde din ce în ce mai mult legătura cu cititorii. Nici scriitori nu se mai citesc între ei, aticipând, practic, ceea ce vrea să spună autorul. În acest context, versul pierde atât din mesajul, cât şi din inefabilul pe care un text poetic trebuie să-l transmită receptorului. Trecând peste aceste aspecte ale poeziei de azi, rar mai înâlneşti un creator care să scrie din suflet, aşa cum simte, fără să ţină cont de moda vremii.
Citind poeziile lui Gheorghe Ciolcă ai impresia că lumea capătă noi valenţe. Fie că vorbeşte de satul copilăriei în care bunicii, mama, icoanele, mirosurile specifice sărbătorilor de peste an din casa părintească, te învăluie într-o atmosfera de linişte şi pace, fie că transformă versul într-o rugă către Dumnezeu, totul se armonizează într-o atmosferă de mare iubire. Nimic din ceea ce îl înconjoară pe poet nu se poate zămisli fără acest „joc secund”, un dar dat de creator şi pentru care cuvântul zideşte trepte spre cer. Aş putea să-l asemuiesc pe Gheorghe Ciolcă cu o întreagă pleiadă de mari poeţi care au făurit prin cuvînt o lume divină. O lume în care se găsesc şi bucuriile şi necazurile, dar şi neputinţa unui neam care întodeuna a sperat că mîine va fi mai bine. Dar nu toate acestea te aduc mai aproape de Dumnezeu!?
Am ucenicit pe lângă un nobil poet câmpulungean, Mihai Moşandrei, şi, printre multe altele, am învăţat că bucuria, liniştea, fericirea vin din lucruri simple pe care Dumnezeu ni le oferă zilnic, însă noi muritorii nu suntem pregătiţi să le primim. Acesta este şi mesajul pe care Gheorghe Ciolcă ni-l transmite prin versurile sale.
I-am citit cărţile şi mi-am adus aminte de copilărie, de bunici, de locuri pe care nu le-am mai văzut de multă vreme şi de persoane dragi mie. După mulţi ani de rătăcire, prin textele poeţilor contemporani, în sfârşi am găsit ceea ce aveam nevoie, o poezie care să mă cureţe de zgura textualismului. Iar noi cei care suntem trăitori pe aceste meleaguri avem obligaţia morală ca odată descoperit un diamant să-l punem în valoare.
