de Ema POPA
Am ascultat atât de puţini oameni cu povești spuse în șoaptă, cu modestie, oameni care odată cu ei vor lua și o întreagă istorie pe care încă nu am reuşit să o înţeleg, să o reţin, dar mai ales să o conserv. Este vorba despre acei oameni care, toată viața, au stat liniştiţi în casele lor încercând să nu-şi deranjeze copiii sau nepoţii cu bolile sau cu lipsa banilor şi care, de ruşine că nu mai înţeleg atât de bine ce se întâmplă cu lumea din jurul lor, îşi păstrează poveştile în minte fără a le face cunoscute. Spun că nu sunt interesante vieţile lor. Adesea şi noi, copiii lor, refuzăm să-i ascultăm… Dar câte am putea afla și câte am pierdut prin tăcerea lor!
Nu am avut o viaţă frumoasă, dar am avut o viaţă…
Tanti Lenuţa s-a născut în Jugur în anul 1923 şi acolo şi-a trăit toată viaţa. La ea acasă am ajuns într-o dimineaţă şi am găsit-o în plină activitate. Am rămas în curte şi am urmărit-o cum intră în grajd cu găleata de apă în mână pentru a adăpa calul. A deschis larg uşa grajdului şi am putut să văd cum cuprinde capul calului între mâini, cu dragoste, vorbindu-i ca unui prieten. Iese grăbită, trece pe lângă noi, deschizând o poartă mică din spatele grajdului şi intră în grădină. Imediat a fost înconjurată de vreo 10 oi, cu mieii lor, care o priveau insistent, atingându-i mâinile. Tanti Lenuţa apucă o furcă grea de metal, cu forţă, şi desprinde o pală de fân dintr-o claie de peste gardul care o înconjura. Aşează fânul într-o împletitură de lemne, lasă furca înfiptă în pământ şi vine spre noi în curte, vorbind de departe: “acum am terminat, putem să stăm de vorbă”. Se mişcă plină de energie, astfel încât mă face să mă gândesc dacă eu aş fi respirat la fel de liniştit ca ea după un asemenea tur. Am intrat în casă într-o cameră colorată cu macate şi ştergare aşezate pe pereţi, pe pat, pe scaune, iar în mijloc trona războiul de ţesut la care ne-am şi aşezat.
Evident că am început discuţia de la războiul de ţesut.
Războiul de ţesut îi cunoaşte toată viaţa
“Eeee, ţes de mult, de când mă ştiu ţeseam lână în lână şi făceam cioareci, ţeseam postav, tuns la piuă, îndărăt… de când eram de 14 ani am ţesut macate, ii de pânză de casă… Aşa era atunci: luai bumbac, îl depănai, îl făceai mosoare, îl urzeai la urzitoare, ţeseai pânza, după aia făceai ii. Meseria se fură după cum eşti de conştient. Ai un pic de ambiţie şi înveţi! La urmă, după ce te căsătoreşti, trebuie să faci toate cotelile casei şi trebuie să fie şi casa gătită… îţi mai trebuia şi bani”.
Tanti Lenuţa a învăţat să ţeasă când pleca mama ei de acasă. Mai mult strica, pentru că nu avea forţă să aşeze firele unul după altul, dar mai avea noroc cu o bătrână care locuia aproape, care venea din când în când să strice ce lucra copila, ca să nu ia o bătaie serioasă când se întorcea maică-sa seara de la muncă. Mai târziu a început să se ducă cu fetele la clacă. Se întâlneau pentru a toarce lână, se “îndrăgoteau” – cum spune tanti Lenuţa şi, ca să alunece bine fusul, fierbeau ţuică şi boabe de porumb cu nuci. Când torceau, încercau să afle una de la cealaltă ce modele cos pe ii sau ce culori vor avea fotele, pentru ca nu cumva să fie două la fel când se întâlneau în zilele de sărbătoare.
Modelele le are şi acum desenate pe hârtie, multe dintre ele le-a luat de pe petece vechi din iile bunicelor. De vreo câţiva ani i-a adus o femeie o carte despre costumul popular si despre ţesături şi s-a folosit de modelele de acolo, realizând chiar şi lucruri care se fac prin Oltenia.
Claca era modul tinerilor de a se cunoaşte
În timp ce vorbeşte despre clacă, tanti Lenuţa se opreşte puţin uitându-se peste fotografiile prinse într-o ramă agăţată pe perete. Oftează ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva. “Într-o seară eram mai multe la o vecină şi am auzit un vuiet mare… Am ieşit afară. Treceau avioanele. Începuse războiul! A fost greu! S-au pornit concentrările… Doar vreo câţiva s-au întors.” Ne arată o poză cu ea tânără alături de un bărbat tânăr.
Era frumoasă tanti Lenuţa, înaltă şi subţire, îmbrăcată într-un costum popular frumos. “Uite, mărgeanul de la gât l-a lăsat înainte să plece băiatul ăsta la război şi… el nu s-a mai întors! Nu eram grozav de frumoasă, da’… nu ştiu cum cum li se părea… mai inimoasă, aşa… Mi-a mai lăsat şi altul ceva, dar nici ăla nu s-a mai întors.”
S-a măritat cu Vasile, ceva mai târziu, prin 1946 şi a devenit nevastă de cioban. Tanti Lenuţa a învăţat de tânără să se descurce singură pentru că bărbatul ei era mai mult plecat la munte cu oile. Ea şi-a crescut aproape singură copiii, şi-a ţinut casa şi s-a descurcat să facă rost de bani. Nu prea avea timp să meargă la stână să-şi vadă bărbatul, că acasă avea de săpat, de cosit, copiii trebuia să-i supravegheze şi mai avea în bătătură cai, vaci şi porci de îngrijit. Îi era şi frică de munte pentru că, într-un an, pe la începutul căsătoriei ei a vrut să-şi viziteze bărbatul şi a plecat spre stână, numai că a prins-o o furtună mare pe drum care a făcut-o să nu se mai apropie niciodată de acele locuri.
Ca să facă rost de bani se ducea la târg, în Câmpulung, să vândă ouă şi brânză. Uneori, iarna, când dealurile se acopereau de zăpadă, ca să ajungă la târg aluneca zeci de metri pe pantele abrupte dintre Poienari şi Câmpulung, protejând legătura cu ouă să nu cumva să se spargă şi să nu mai aibă ce să vândă.
“Atunci, piaţa era… pe la biserica Sf. Ilie… nu-mi mai aduc bine aminte. Veneau cu de toate. Târgul de porci era în altă parte. De la târg luai şi pâine, că nu găseai în altă parte.”
Uneori, cu banii pe ouă îşi lua bumbac din care ţesea pânza pentru ii şi cămăşi. Pânza o ducea la gârla de pe moşia boierului Berindei. Băga pânza în apă şi apoi o usca, operaţiune care se repeta de mai multe ori într-o săptămână. “Ne adunam iar şi acolo, una cu patru sau cinci pânze, alta cu şase sau şapte, câte puteai să faci. Steteam fieşcare… mai ziceam una, alta, că nu puteai să taci… ne adunam acolo… “
La tanti Lenuţa, lada de zestre e pregătită, dar pentru o nuntă tristă…
Şi-a luat un răgaz să-şi pună ordine în amintiri, uitându-se peste pozele de pe perete. Îşi revine repede şi mă cheamă afară. În curte, scoate o ladă mare de lemn vopsită cu un albastru viu peste care se conturau nişte flori rozalii de cireş prinse pe o ramură. Deschide capacul lăzii de zestre, scoţând la iveală o multitudine de costume şi macate. Lada o are de când s-a măritat, a primit-o de la părinţi cu cele trebuincioase unei tinere neveste. Acum, conţinutul ei este păstrat pentru un cu totul alt scop – are în ea lucrurile care urmează să fie date de pomană când s-o stinge.
Tanti Lenuţa aproape că se pierde printre lucrurile din ladă, încercând să-mi arate cât mai multe. Pe uliţă trece o vecină care dă bună ziua şi o întreabă uşor ironic: “Tanti Lenuţo, ţi-ai scos zestrea afară?” Bătrâna zâmbeşte şi-i răspunde: “ Da, mi-am scos zestrea”, dar uitându-se la mine spune: “zestrea pentru pe lumea ailaltă!”.
Mă gândesc cu teamă că va veni acel moment şi că nu e drept ca această minune de femeie să se stingă. Mă scoate tot ea din gândurile negre, arătându-mi o ie albastră. “Asta am făcut-o când am însurat băiatul.” Apoi scoate o fotă decorată cu trandafiri mari, roşii. A ţesut-o când avea 20 de ani. Mărturiseşte că nu ar mai putea să facă alta la fel, că nu mai are putere. Are şi multă treabă cu animalele. N-a putut să stea degeaba, deşi copiii i-au zis să se liniştească. Şi-a luat oile pe care le ţine în bătătură. Îl are şi pe bătrânul câine Iancu, cel care l-a însoţit pe bărbatul ei, ani buni, la stână. Acum o păzeşte pe tanti Lenuţa cu teamă să nu cumva să o piardă şi pe ea.
Când ne povesteşte despre câine, acesta, auzindu-şi numele pronunţat, se ridică cu greutate de la umbră şi vine cu un pas obosit către stăpâna lui. Îi miroase mâna bătrânei, parcă i-ar săruta-o, se uită la mine uşor suspicios, după care pleacă cu aceeaşi moleşeală, aşezându-se câţiva paşi mai încolo, în aşa fel încât să vadă ce facem.
O nevastă de cioban ştie să prepare cea mai bună pastramă
Ne-a povestit tanti Lenuţa multe despre cum adunau oile din sat, cum plecau ciobanii la munte, cum veneau lupii şi atacau stâna. Am vrut să aflu şi câte ceva din secretele unei neveste de cioban şi nu s-a sfiit deloc să ne spună cum face ea pastrama de oaie.
“O oaie grasă, bună, o aşezi pe masă, îi scoţi oasele, o bagi la saramură, stă trei zile la saramură, o scoţi răbunită aşa frumos (şi din semnele făcute cu mâna înţeleg că este vorba de întins undeva afară) o zi, două sau trei şi… asta e pastrama!” E aşa de simplu după cum explică de parcă toată lumea ar putea face, dar numai ea ştie cum rămâne carnea fără oase şi câtă migală se cere pentru prepararea saramurii.
Tanti Lenuța nu mai este, dar dacă ați avut răbdare să-i citiți povestea înseamnă că încă mai avem nevoie de vocea generației ei ca să învățăm să căutăm simplitatea, liniștea și, ca și ea, să spunem peste timp: “n-am avut o viaţă frumoasă, dar… a fost o viaţă bună!”.
Frumosul, în fond, e efemer, dar bunătatea trece dincolo de cer!
