O legendă a Câmpulungului (I)

de Doru NIȚESCU

Legenda ne povestește că, într-un început de toamnă călduros și blând, cândva aproape de jumătatea anilor ‘60, un locuitor un pic mai în etate al Mățăului a coborât până în Târg, având niscaiva drumuri de făcut. O să îi zicem Nea Ion, pentru că numele său adevărat s-a pierdut în negura timpului… ca în orice legendă.

Omul s-a trezit cu noaptea-n cap, a aranjat lucrurile în gospodărie, a dat de mâncare la animale, cât să le ajungă până spre seară, s-a spălat și s-a ras, s-a ferchezuit – că doar n-o să meargă la Târg nearanjat – apoi s-a îmbrăcat cu hainele cele bune și înainte ca soarele să dogorească prea tare, s-a pornit la drum, coborând pe jos panta abruptă a Mățăului.

Pe la jumătatea drumului, omul s-a oprit să își tragă sufletul lângă un stejar înalt, la rădăcina căruia se formase un șipot de apă rece ca gheața. Nea Ion a băut pe nerăsuflate câteva înghițituri, a privit în zare spre Câmpulungul străjuit de turla ascuțită a Flămândei și, dincolo de ea, în depărtare, spre Iezerul deja acoperit de primele straturi de zăpadă, apoi și-a continuat coborârea.

Abruptul Mățăului se îndulcește deodată și se deschide la intrarea în oraș într-un platou lin de-a dreapta căruia stă falnic Liceul Pedagogic. Personajul nostru a trecut Râul Târgului și cu pași repezi a mers în Piața Mare, a târguit ce-a avut de târguit, apoi s-a îndreptat cu pași molcomi spre Bulevardul Pardon cu gândul ascuns să bea o bere rece și binemeritată.

Aici povestea noastră ia o turnură neașteptată.
În acea dimineață de septembrie, Bulevardul Pardon era plin de oameni care nu veniseră pentru promenadă. Dinspre Sfântul Nicolae, cobora un grup masiv cu pancarte și bâte, dinspre Bărăție un alt grup se pregătea de confruntare. La balcoane, frumoasele și celebrele balcoane din fier forjat, locuitorii așteptau cu sufletul la gură momentul în care cele două grupuri se vor ciocni.
„Jos liberalii!!!!” strigau cei din grupul care urca.
„Sus liberalii!!!!” le răspundeau pe un ton și mai ridicat cei care coborau.
Ciocnirea s-a produs puțin mai sus de Grădina Publică, undeva prin dreptul prăvăliei de pălării a lui Măgeanu.
Pumni, ciomege, pancarte în cap! Toate împărțite gospodărește, ca pe vremuri.

Dar unde este eroul nostru, cetățeanul din Mățău care tocmai terminase treaba în piață și se pregătea să bea o bere rece?

Ei bine, omul scurtase drumul prin Grădina Publică, dar nu mai apucase să și iasă din ea. Luat prin surprindere de ceea ce se întâmpla pe Bulevard, rămăsese țintuit lângă barometru, în spatele gardului masiv. Bâte, pancarte, strigăte și ciomăgeli… Și mai ales liberali! Cuvântul acesta, scris, strigat, înjurat, răcnit, scrâșnit i s-a înfipt în creier ca un sfredel. Toate imaginile tinereții sale i-au trecut prin minte, toate întrunirile politice din Câmpulung, manifestațiile, berile și micii gratis în Grădina Publică Mersi! Tot ce se derula pe Bulevard, chiar la o aruncătură de băț de el, îi era familiar, văzuse aceste imagini de multe ori! Și după câteva momente de perplexitate, firești de altfel în fața unui asemenea spectacol bulversant și complet neașteptat, în ochii omului a scânteiat o lumină. Pe loc a înțeles ce se întâmpla acolo, la o aruncătură de băț de statuia lui Negru Vodă (care, inexplicabil, acum era în fața turnului Bărăției), în prima capitală a Țării Românești, sub ochii lui.

Și a rupt-o la fugă!

A străbătut în goană străzile orașului, a trecut râul, a început să urce pieptiș panta Mățăului. Dar a obosit – țineți minte că doar v-am spus că personajul este în etate. S-a odihnit câteva clipe, dându-și seama că s-a oprit în același loc ca la coborâre: turla ascuțită a Flămândei, Iezerul înzăpezit; dar acum nu mai avea timp să le contemple! A rupt-o la fugă la deal, scurtând uneori curbele drumului de-a dreptul prin grădini, până a ajuns sus, în satul lui. Și odată ajuns acolo, s-a repezit direct la Sfatul Popular, a trântit ușa de perete, a trecut în fugă pe lângă portar și secretară, a intrat val-vârtej în biroul primarului care, surprins, a ridicat ochii din hârtiile pe care le citea. Nădușit, plin de praf, cu părul vâlvoi și ochii bulbucați, omul nostru s-a repezit la primar, l-a luat de guler, l-a ridicat cu forța de la birou și l-a împins pe ușă afară, plasând și un șut în partea posterioară a oficialității.

Ajuns în drum, fără să înțeleagă nimic, primarul s-a întors spre omul nostru, rămas în pragul primăriei, blocând intrarea ca un cerber feroce și abia a reușit să bâlbâie:

„Ce-ai bre Nea Ioane, ce te-a apucat?”
„E! Gata cu voi, s-au întors liberalii!”

Primarul s-a uitat la om, l-a măsurat din priviri și imediat a înțeles.

„Matale ai fost la oraș?”
„Da! Și am văzut tot! S-a zis cu voi, comuniștii! S-au întors liberalii și acum voi o să înfundați …”

Omul n-a mai apucat să spună cine și ce anume o să înfunde pentru că primarul s-a pus pe un râs zdravăn, cu sughițuri. Ținându-se de burtă și abia articulând, primarul a reușit totuși, printre hohote, să îngâne:

„E filmare bre, e filmare!”
„Fil-ma-re?” a repetat cu voce tare omul nostru, fără a înțelege absolut nimic.
„Păi și liberalii ce caută la fil-ma-re? Adică nu s-au întors?”
„Nu s-au întors, bre, decât în film. E filmare n-auzi?”

Jos, în Câmpulung, cam pe la aceeași oră în care Nea Ion de la Mățău silabisea cuvântul filmare, echipa se pregătea să filmeze un cadru important: Spirache Necșulescu, de la balconul uneia dintre casele aflate vizavi de Bărăție, urma să rostească celebra replică: Vă rog să nu mă votați!

Responsabilitatea pentru toată zarva iscată în centrul urbei mușcelene pica pe umerii a trei personagii foarte cunoscute în epocă atât în lumea artistică, dar și în afara ei.

Tudor Mușatescu s-a născut pe 22 februarie 1903 la Câmpulung într-o casă aflată puțin mai jos de Biserica Domnească, în familia avocatului și profesorului Alexandru Mușatescu, viitor primar (în două mandate) al orașului. Mușatescu a absolvit Gimnaziul Dinicu Golescu și, mai apoi, Liceul Sfântul Sava din București. Urmând tradiția familiei s-a înscris la Facultatea de Drept, însă a urmat și cursurile Facultății de Litere. Personalitate Muștind de umor, îmbinând ironia tăioasă cu duioșia, Mușatescu debutează literar de la o vârstă fragedă, iar consacrarea deplină vine în 1932 odată cu piesa Titanic Vals, montată pe tot teritoriul României și tradusă în nenumărate limbi. Un an mai târziu reia personajele în …Escu, piesă care continuă destinul familiei Necșulescu, iar în 1937 scrie Visul unei nopți de iarnă, dramă care îi consolidează poziția de dramaturg important.

Activitatea teatrală a lui Tudor Mușatescu este impresionantă fiind autor a nenumărate piese originale și adaptări din repertoriul internațional, inspector general al teatrelor și patron de teatru (deține, de-a lungul vremii mai multe companii: Teatrul “Tudor Mușatescu”, Teatrul “C. A. Rosetti”, Teatrul Nostru, Teatrul Colorado). Pasiunea pentru teatru a făcut familie în cazul său: a fost căsătorit cu actrița Kitty Gheorghiu, iar fiul lor – Bogdan (Bobiță) Mușatescu – a fost actor al Teatrului Național din București. Autor de splendide aforisme (pe care le numea cu mândrie mușatisme), întrebat fiind într-un interviu din 1970 acordat revistei Teatrul, “Cum o ducem cu umorul?”, dramaturgul a răspuns: “Cât trăiesc eu, bine!”.

Paul Călinescu, al doilea personagiu responsabil de zarva din Câmpulungul anului 1964, s-a născut cu un an înaintea lui Mușatescu, în 1902 la Galați și, după absolvirea Liceului Militar și a Academiei Comerciale Române, inițiază în 1936 înființarea unui Serviciu Cinematografic (strămoșul ONC-ului și CNC-ului) în cadrul Oficiului Național de Turism. Paul Călinescu s-a remarcat încă de la începutul carierei sale în film prin documentarul Țara moților, mostră de cinema de foarte înaltă calitate artistică, recompensat cu Placheta de bronz în 1939 la Festivalul de la Veneția. În prima parte a carierei sale, Paul Călinescu se dovedește a fi un documentarist de vocație, realizând o amplă operă dedicată realității și unor locuri pitorești din România. Personaj ambiguu din punct de vedere al orientării politice (autor – în 1941 – al filmului România în lupta contra bolșevismului, documentar premiat, de asemenea la Veneția – e drept că în cadrul uneia dintre edițiile total politizate de regimul mussolinian), Călinescu face o manevră aproape incredibilă după 1947, devenind unul dintre cei mai apreciați regizori ai noului regim comunist, realizând filme de propagandă precum: România pe drumul democrației populare – 1948, Răsună valea – 1949, Desfășurarea – 1954, sau Pe răspunderea mea – 1955.

Mezinul trioului, Grigore Vasiliu, s-a născut în 1905 la Fălticeni, a absolvit Facultatea de Drept din Cernăuți, a intrat apoi la Conservatorul de Artă Dramatică din același oraș. În 1934 joacă într-un spectacol rolul contabilului Costache Perjoiu, poreclit Birlic, iar de la acest rol i se va trage porecla, devenită în timp nume. Farsa Birlic era o adaptare după doi autori vienezi, realizată de… însuși Tudor Mușatescu, fiind pusă în scenă de celebrul regizor Sică Alexandrescu. Birlic își construiește o extraordinar de solidă carieră teatrală, excelând în roluri comice, mai ales în comedii bulevardiere. Cariera sa cinematografică începe firav la jumătatea anilor ‘30, iar consacrarea apare abia după război, când fizionomia lui depășește umorul caricatural căpătând, odată cu vârsta, o nuanță tragică, unică. În anii ’50-‘60, actorul îi întrupează pe ecran pe Brânzovenescu în celebra montare cu O scrisoare pierdută de la Teatrul Național din București (regizată de același Sică Alexandrescu și adaptată pentru cinema de Victor Iliu); apoi pe Lefter Popescu în Două lozuri, filmul semnat de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi; în 1958 joacă în Doi vecini, scurt-metrajul de debut al lui Geo Saizescu și în D’ale carnavalului, unde îl interpretează pe Crăcănel; urmează: Telegrame, Bădăranii, Post restant, Birlic devenind un simbol al filmului comic românesc.

Și iată-i, în 1964, pe toți trei, reuniți simbolic, la Câmpulung.