Negru Vodă, primul monarh al statului român, purtător de coroană

de Aurică SMARANDA

“Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (1290 – n.a), fiind în Ţara Ungurească (Transilvania – n.a) un voevod ce l-au chemat Radul Negrul Voevod, mare herţeg pre Amlaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorîndu- se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao. Întăi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul-Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă …”. (Letopiseţul Cantacuzinesc – fragment)

Cu prilejul aniversării a 700 de ani de la atestarea documentară a municipiului Câmpulung Mușcel, prima rezidenţă voievodală a Ţării Româneşti (1292 – 1992), Primăria şi Muzeul Municipal din Câmpulung Mușcel au emis o medalie al cărei avers prezintă bustul legendarului Negru Vodă, din faţă, uşor spre stânga. Sub bust, inscripţia: “Negru Vodă – ÎNTEMEIETOR DE ŢARĂ”.

Medalia se remarcă prin identitatea datelor tehnice şi artistice ale înfăţişării enigmaticului Negru Vodă. Gravorul C. Dumitrescu de la Monetăria statului, a reuşit să redea la dimensiuni miniaturale statuia primului voievod român întemeietor de ţară, Negru Vodă, ce se află aşezată în plin centru al oraşului Câmpulung Mușcel, opera sculptorului mușcelean Dimitrie Mirea (1864 – 1942). Şeful primului stat românesc este îmbrăcat într-o mantie bogată, cu falduri, închisă la gât cu guler ornat, peste care sunt lăsate în voie două bride din piele. Voievodul poartă plete lungi lăsate pe spate, iar figura cu privirea cutezătoare este împodobită cu mustaţă şi barbă “înfurcată, asemănătoare cu a Mântuitorului” (N. Iorga), aşa cum pare a fi înfăţişat Basarab I într-una din scenele luptelor de la Posada (1330), ilustrate la pag. 143 din Chronicom pictum Vindobonense. Pe cap poartă coroana princiară medievală care, potrivit unui lexicon heraldic, este confecţionată după modelul coroanelor medievale ale principilor şi ducilor Europei apusene. Că domnitorii români şi ţara pe care o stăpâneau aveau întinse relaţii cu cultura şi arta occidentului european medieval, o dovedeşte şi “paftana” de la cingătoarea lui Vlaicu I Basarab descoperită în anul 1920 la biserica Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeş, confecţionată din aur de un meşter bijutier occidental.

Şi cronicarul spune mai departe: “… Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunci s-au numit de-i zic Ţara Românească, iar tituluşul domnului s-au făcut precum arată mai jos <Întru Hristos Dumnezeul cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Radul Negru voevod cu mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Românească, dintru Ungurie descălecat şi de Amlaş şi Făgăraş Herţeg>. Aceasta iaşte tituluşul domnilor de atunce începîndu-se pân-acum, precum adevărat se vede că iaste scris la toate hrisoavele ţării”.

Tradiţia istorică, pentru că aici avem de-a face cu o tradiţie, este pomenită în scris şi de un raguzan pe nume Luccari, pe o lucrare a sa: “Negro Voevoda di naţione unghero, stabilit cu scaunul domnesc la Câmpulung, în 1310”. Gheorghe Brătianu explică, însă, că “naţione unghero” este echivalent cu înţelesul românilor din Transilvania cum este şi în balada Mioriţa, sau cum apare în unele acte notariale genoveze din Caffa în Crimeea pentru “unguroaica Mărioara”. Este de reţinut, totuşi, potrivit Cronicei anonime, întâlnirea formaţiunilor politice din dreapta Oltului ale lui Ioan şi Farcaş conduse de Litovoi cu formaţia politică din stânga Oltului condusă de voevodu Seneslau s-a întemeiat Ţara Românească sub conducerea unui “Voevod venit din Ardeal”. “Voevodul Negru nu putea veni decât din Ungaria Neagră ” potrivit unui document din anul 1006 al episcopului Bruno şi al unei Cronici din secolul al XII-lea, precum şi dintr-o Cronică rusească în care popoarele turaniene denumeau ţara dominantă “albă”, iar pe cea dominată “neagră”, astfel că după cucerirea Transilvaniei de unguri, Ardealul a devenit “negru”, deci Negru Vodă era negru întrucât venea din Ungaria Neagră!

Confuzia văzută limpede de către Dimitrie Onciul între întemeietorul descălecat din Ardeal şi adevăratul Radu Vodă, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, s-a dezvoltat şi prin scrieri literare, astfel că s-a plăsmuit Negru Vodă/ Radu Negru!

Gh. Brătianu admite posibilitatea existenţei unui Negru Vodă, descălecător de Ţară, la sfârşitul secolului al XIII-lea, confundat sau nu cu Basarab I-ul (1310 – 1352) pe de o parte, şi Radu Vodă (1376 – 1384), astfel că vechea noastră tradiţie istorică trebuie apărată împotriva tuturor criticilor ce au contestat-o.

Negru Vodă, întemeietor de Ţară şi de dinastie, monarh medieval, după tipul apusean dar cu specific autohton şi model bizantin se baza pe principiul electivităţii (domnul trebuia ales de popor) şi pe sistemul eredităţii (să fie os domnesc/ să coboare dintr-o familie domnitoare).

Sunt cunoscute fastul şi ceremoniile de la curţile domnitorilor români. Fără îndoială că o astfel de ceremonie a avut loc şi cu prilejul alegerii primului monarh în calitate de unificator şi conducător al formaţiunilor româneşti din dreapta şi din stânga Oltului, eveniment de mare înţelepciune istorică dovedită de români, pe care, urcându-l în scaunul domnesc potrivit tradiţiei bizantine, a fost posibilă încoronarea. În toate perioadele istorice, coroana a constituit un element heraldic nobil, un simbol, care demonstra pe plan intern cât şi extern suveranitatea şi independenţa statului respectiv şi a demnităţii, domnul fiind cel mai înalt demnitar al ţării, căruia poporul i se adresa cu cuvintele: Măria Ta!

În aceste condiţii istorice trebuie înţeles rolul coroanei, iar potrivit legendei, Negru Vodă/ Radu Negru a fost primul monarh român purtător al coroanei române, din lungul şir al monarhilor: voievozi, domnitori, principi, regi, stătători în scaunul funcţiei supreme în ţara românilor.

De ce “Radu Negru Voevod, mare herţeg pre Amlaş şi Făgăraş” a ales drumul Câmpulungului de Muşcel?

Câmpulung – târgul devenit oraş
Din relatarea cronicărească rezultă că Negru Vodă a plecat din Ţara Amlaşului şi Ţara Făgăraşului, cu toată familia, rude, prieteni, alţi oameni supuşi sau nesupuşi lui, de etnie română, etnie germană, clerici de confesiune ortodoxă, catolică, etc.

Cronicarul scriitor, însă, n-a ştiut numărul celor ce, voluntar, s-au strămutat împreună cu Voevodul. Ca să facem o aproximaţie de reconstituire a acestei mişcări de populaţie, ne lipsesc elementele sau coordonatele vieţii cotidiene în acest colţ de Ţară şi chiar dacă atunci ar fi existat, ele au dispărut cu timpul. Este de reţinut că prin “mulţime de noroade” se pot aproxima câteva sute de suflete, potenţial uman care, împreună cu localnicii, “au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung”. Aici nu putem înţelege decât că târgul Câmpulung, existent cu mult timp înainte, a fost ridicat la rangul de oraş, adică “oraşul Câmpulung” de pe valea râului al cărui nume s-a transformat în renume: “Râul Târgului”. Formula din cronică, “început-au a face ţară noao”, se poate traduce prin tendinţa de a se numi Ţara Câmpulungului, precum în alte ţinuturi româneşti erau: Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Severinului, Ţara Loviştei, Ţara Litua (a lui Litovoi), etc., dar până la urmă s-a numit Ţara Românească. Datorită furnicarului de oameni de diferite seminţii: nemţi, unguri, evrei, veneţieni, genovezi, slavi, etc., veniţi la târgul Sf. Ilie, oraşul şi ţara au căpătat nume mai exotice, ca: Langenau, Langfeld, Dolgopol, Campulongus, Capologo, Ţara Valahia, Ungrovlahia, Transalpina, Kara-Iflac, Kara-Ulaq, etc.

De fapt, târgul în Europa, din acea vreme, era o aşezare, de cele mai multe ori, de-a lungul unei ape, care număra până în 1000 de locuitori, iar oraşul număra, de regulă, peste 1000 de locuitori. Înainte de secolul al XI-lea, în Europa, oraşele erau o prezenţă mai puţin importantă; către sfârşitul secolului al XIII-lea, graţie creşterii populaţiei, dezvoltării comerţului şi a numeroase pieţe, ele au devenit obişnuite în toată Europa, deci şi în Ţara românilor.

Sistemul social-politic european din jurul anului 1000 era feudal, termen definitoriu pentru clasa dominantă, cât şi pentru cea dominată. Puterea feudalilor consta în autoritatea asupra oamenilor, marea proprietate asupra pământului, fiefuri (avere feudală) şi, în special, în construcţii de castele de-a lungul şi de-a latul Europei. Ca şi în alte epoci mai vechi, tacticile şi strategiile se desfăşurau aproape la fel în toată lumea europeană, iar inventarea scărilor montate sub şaua calului a dat o mai mare siguranţă la drum călăreţului (cavaler, oştean, nobil, drumeţ, călugăr, etc.).

În epoca aceea, pe teritoriul României de astăzi, se croia printre români o supremaţie socială cu nume de: voevod, cneaz, ban, jupan, boier, toţi mai mari sau mai mici proprietari de pământ. O adevărată aristocraţie autohtonă.

O gură de rai…

Voevodul a mai primit şi alte informaţii precum: fauna şi flora din dreapta şi stânga văii Râului Târgului, despre atmosfera calmă cu climă moderată – fără salturi spectaculoase de diferenţe, cu fenomene meteorologice acceptabile, fără vânturi pustiitoare dar cu ploi ale căror precipitaţii se scurg liniştit, fără inundaţii sau surpări de terenuri, iar locuinţele localnicilor, de dimensiuni reduse, tip de munte, albe, aşternute cu faţa spre sud, acoperite cu şiţă (draniţă), îmbătrânită de vreme şi de ploi, curţi largi. La toate aceste informaţii se adaugă faima târgului (bâlciul) de Sf. Ilie.

Bogatul bagaj informativ, de bun augur, pe deoparte, iar consilierii şi apropiaţii lui pe de altă parte, l-au convins pe Radu Negru Voevod să se îndrepte către o destinaţie sigură şi precisă şi să comande: “descălicăm şi dejugăm aci, în Târgul Câmpulungului.” Această strămutare de popor, riscantă, în care vieţuiau bărbaţi, femei şi copii, a descoperit în acest principe calitatea de bun conducător de Ţară, un comandant bun de oaste, un diplomat de excepţie şi un bun gospodar, creând condiţiile vieţuirii paşnice dintre localnici şi cei refugiaţi. Băştinaşii i-au primit cu ospitalitate pe transilvăneni; cronica nu pomeneşte despre vreo neînţelegere, din contră, aceşti oameni înzestraţi cu inteligenţă cutezătoare, cu un caracter foarte personal, cu un suflet însetat de cunoaştere, au deschis porţile unei lumi întreprinzătoare şi, toţi laolaltă, au contribuit la urbanizarea localităţii. “Câmpulungul capătă caracterul de aşezare urbană, de oraş, la începutul secolului al XIII-lea când meseriaşii transilvăneni se stabilesc aici, întrucât găseau în sudul Carpaţilor o regiune bogată în care-şi desfăceau uşor produsele lor de bună calitate, confecţionate după modelul occidental” (I. Hurdubeţiu şi Fl. Mârţu, “Câmpulungul Mușcel medieval” în studii şi articole de istorie, vol. IX, 1968).

Demn de ştiut şi reţinut este adevărul că pentru Radu Negru Vodă, Câmpulungul n-a fost o haltă în care să staţioneze numai pentru a se odihni şi apoi a pleca mai departe. Nu, Radu Vodă (Thicomer) şi-a stabilit domiciliul său şi al celor veniţi cu el, aici, la Câmpulung Mușcel, această urbe devenind Primul Scaun Voevodal al Ţării Româneşti, pentru care s-a construit, după moda apuseană a mânăstirilor şi domurilor, turnul înalt al Mânăstirii Negru Vodă, ce vieţuieşte şi acum, vestind că acolo este Curtea Voevodală. În acele timpuri – sec. al XIII-lea, Câmpulungul Mușcel se bucura de prosperitate, populaţia se înmulţise, iar în Prima Reşedinţă domnească au mai condus destinele Ţării şi Voevodul Basarab I-ul, cel care a sancţionat, într-un fel, independenţa Ţării Româneşti în anul 1330 la Posada şi, potrivit inscripţiei “grafitti” descoperită pe peretele nordic al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, de către academicianul arheolog Virgil Drăghiceanu în anul 1920, se scrie: “În anul 1352, la Câmpulung, a răposat Marele Voevod Basarab”; deasemenea, Nicolae Alexandru Basarab supranumit Câmpulungeanu, a domnit şi a răposat în aceeaşi urbe, mormântul său aflându-se la Mănăstirea Negru Vodă.

Primul amplasament al statuii lui Radu Negru – în fața bisericii Sfântul Nicolae

vestind că acolo este Curtea Voevodală. În acele timpuri – sec. al XIII-lea, Câmpulungul Mușcel se bucura de prosperitate, populaţia se înmulţise, iar în Prima Reşedinţă domnească au mai condus destinele Ţării şi Voevodul Basarab I-ul, cel care a sancţionat, într-un fel, independenţa Ţării Româneşti în anul 1330 la Posada şi, potrivit inscripţiei “grafitti” descoperită pe peretele nordic al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, de către academicianul arheolog Virgil Drăghiceanu în anul 1920, se scrie: “În anul 1352, la Câmpulung, a răposat Marele Voevod Basarab”; deasemenea, Nicolae Alexandru Basarab supranumit Câmpulungeanu, a domnit şi a răposat în aceeaşi urbe, mormântul său aflându-se la Mănăstirea Negru Vodă.

Foto Adrian CHIRU