Nașterea unui simbol al Câmpulungului Mănăstirea Negru-Vodă

de Adrian SĂVOIU

Pentru Socrate „centrul lumii” îl reprezenta propriul suflet, pentru Cioran, trăitor la Paris, „centrul” a rămas Răşinariul natal. Pentru mine, unde altundeva poate fi „centrul lumii” decât la Câmpulung?

Dacă Atena are Acropole, dacă Roma are Colosseum, dacă Florența are Domul Santa Maria del Fiore cu celebra cupolă a lui Brunelleschi, și exemplele pot continua, se poate spune că nu există în lume vreun oraș vechi care să nu fie asociat cu un simbol, devenit o imagine iconică a locului. Privirea călătorului care se va fi apropiat în veacurile trecute de Câmpulung, fie că va fi venit din sud, dinspre Pitești, fie că va fi sosit de peste dealuri, dinspre Târgoviște sau Curtea de Argeș, va fi fost negreșit atrasă de o construcție care cu timpul s-a transformat într-una dintre emblemele Câmpulungului, dacă nu chiar în cea mai importantă: mănăstirea Negru-Vodă. După anul 1636, când se termina restaurarea mănăstirii făcută prin voința domnitorului Matei Basarab, orice călător ajuns la Câmpulung a fost cu siguranță impresionat de măreția, importanța și frumusețea acestui monument care domina totul în jur.

Dacă menționarea Câmpulungului apare întâia oară în notele de călătorie ale germanilor Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt încă din secolul al XIV-lea, prima descriere mai detaliată a mănăstirii Negru-Vodă i-o datorăm clericului ortodox Paul de Alep, originar din Siria. În calitate de arhidiacon și secretar al patriarhului Macarie de Antiohia, care nu era altcineva decât chiar tatăl său, Paul de Alep l-a însoțit pe patriarh într-o lungă călătorie în mai multe țări ortodoxe din răsăritul Europei ca să obțină sprijin în fața presiunilor turcești.

În însemnările redactate în limba arabă de Paul de Alep despre călătoria de șapte ani (între 1652 și 1659) în Moldova, Țara Românească și Rusia, găsim o amplă descriere a ținuturilor străbătute, cu observații despre modul de viață al popoarelor vizitate, despre credințele, obiceiurile și practicile lor religioase. Intitulate ”Călătoria patriarhului Macarie din Alep”, însemnările lui Paul de Alep ne oferă, pe lângă toate celelalte informații, și un document al timpului despre mănăstirea Negru-Vodă, la doar câțiva ani după ce fusese refăcută prin grija lui Matei Basarab:

„Trecând pe drumuri grele, prin păduri şi peste dealuri şi văi, cu dese urcuşuri şi coborâşuri, am ajuns seara în oraşul numit Câmpulung, care este un oraş mare, cu gândul de a vizita o mare mănăstire de acolo cu hramul Adormirii Maicii Domnului. […]

Biserica ei se înalţă măreţ pe patru stâlpi frumoşi. Clopotniţa este mare şi foarte înaltă. Această mănăstire a fost ocupată din timpurile cele mai vechi de chinovnici. Populaţia oraşului, împreună cu preoţii şi cu călugării, ne-a întâmpinat în afara porţilor; şi îndată ce am intrat în biserică, a început vecernia pentru ajunul Duminicii Fariseului şi a Vameşului.

În ziua următoare, care a fost duminică dimineaţa, noi am slujit liturghia; şi Sfinţia Sa a hirotonisit un diacon anagnost, un subdiacon, un diacon evanghelist şi un preot.După liturghie, el a ieşit în odăjdii să facă rugăciuni la mormintele ctitorilor mănăstirii şi să rostească rugăciunile de dezlegare pentru întregul norod.

Am observat cu mirare marea evlavie a populaţiei din acest oraş, asemănătoare aceleia a cazacilor; căci niciunul dintre ei, fie femeie, fie copil, nu a pregetat, ci cu toţii au venit să se spovedească şi să primească binecuvântarea de la domnul nostru patriarh.”

Mănăstirea Câmpulung. Fotografie de Carol Popp de Szathmari, circa 1870

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, dominați de patosul romantic ce cuprinsese întreaga Europă, au venit plini de elan în Principate călători din vestul continentului pentru a descoperi acea uriașă ”terra incognita” aflată în răsăritul Europei și încă neexplorată. Pentru aceștia, fie că este vorba de francezii Stanislas Bellanger sau Felix Pigeory, fie de englezul James Henri Skene, Câmpulungul avea fizionomia unui ținut îndepărtat de inima Europei civilizate, „exotic”, cu oameni și obiceiuri atât de diferite în comparație cu cele din Occident.

Însemnările englezului Skene din cartea sa ”Țările de frontieră dintre creștini și turci, cuprinzând călătorii în regiunile Dunării de Jos, între 1850 și 1851” conțin informații despre București, despre alte orașe din Muntenia sau din Moldova, dar și despre Câmpulung.

Documentarea istorică a lui James Henri Skene în ceea ce privește trecutul, dar și prezentul Câmpulungului este (cu excepția numelui Rudolf cel Negru) surprinzător de corectă pentru un străin aflat doar în trecere prin acest oraș. Englezul care a vizitat biserica Flămânda ori mănăstirea Nămăești din apropierea orașului, nu a putut rata, evident, mănăstirea Negru- Vodă, monumentul cel mai important al Câmpulungului:

„Acest loc îşi trage numele de la câmpul lung pe care se întinde, cuvintele latineşti ”campus longus” dând forma de astăzi: Câmpulung. Aici a fost primul scaun domnesc valah, capitala voievodală a lui Radu Negru, cel dintâi principe care a domnit aici după retragerea din ţară a goţilor, hunilor, tătarilor şi slavilor. Aşezarea acestui oraş este impresionantă, fiind străjuit pe ambele părţi de un brâu de munţi, acoperiţi de păduri dese, cu vârfuri pleşuve deosebit de pitoreşti; în toată această vreme Carpaţii par că se uită la el de sus, din înălţimile lor şi dau impresia că sunt atât de aproape încât fiecare copac de pe flancurile lor abrupte, fiecare vârf nins, poate fi numărat. Populaţia Câmpulungului era considerabilă înainte ca hospodarii să-şi mute reşedinţa la Curtea de Argeş, şi mai apoi la Târgovişte, dar acum nu depăşeşte opt, nouă mii de locuitori.

Sunt aici câteva case frumoase şi biserici care merită văzute, deşi niciuna nu este interesantă, cu excepţia celei care a fost parte a reşedinţei princiare a lui Rudolf cel Negru. Construcţia este acum mănăstire; fortificaţiile şi în special turnul de intrare se află într-o stare de conservare bună. În biserică se află un portret al fondatorului şi un potir de aur din timpul lui Matei Basarab, păstrate ca relicve sfinte ce amintesc de perioada de glorie a Ţării Româneşti.”

În aceeași perioadă romantică, tânărul Constantin D. Aricescu, abia trecut de 30 de ani, se documenta pentru a scrie ”Istoria Câmpulungului, prima rezidență a României”, operă apărută în două volume în anii 1855 și 1856, care – puțini știu acel detaliu – reprezintă cea dintâi monografie a unui oraș din România. În această lucrare de pionierat, Constantin D. Aricescu descrie într- un pasaj foarte expresiv alegerea județului (a conducătorului oraşului, echivalentul de astăzi al primarului) într-un ceremonial care avea loc în biserica mănăstirii Negru-Vodă. Desemnarea judeţului se făcea la sărbători mari, cel mai adesea a treia zi de Paște. Era un moment de maximă importanţă pentru administraţia şi justiţia locală întrucât judeţul, ajutat de cei 12 pârgari (consilierii locali de azi), avea atribuţii dintre cele mai importante: judeca neînţelegerile şi abaterile de la lege săvârşite de orăşeni, aduna şi apoi trimitea la vistieria ţării dările la care era supus oraşul, conducea Câmpulungul după legile ţării şi obiceiul pământului etc.

Judeţul era ales dintre cei mai corecţi şi mai destoinici oameni ai oraşului şi trebuia să aibă cunoştinţe despre legile şi pravilele ţării. În fiecare an, pârgarii propuneau câţiva candidaţi, iar preoţii, bătrânii şi orăşenii se pronunţau pentru unul dintre ei. Se împământenise obiceiul ca fiecare dintre cele trei zone ale Câmpulungului să-şi susţină candidatul: cea din partea de jos a oraşului, cea din centru (a catolicilor) şi cea dinspre miazănoapte (a scheienilor, a locuitorilor cartierului Schei). Multă vreme, şi aceasta s-a întâmplat până la începutul secolului al XVIII-lea, în desemnare s-a aplicat principiul rotaţiei; dacă într-un an judeţul era ales dintre ortodocşi, în anul următor acesta se alegea dintre catolici:

Ziua alegerii judeţului era fixată marţi după Paşte. În ziua aceea, pârgarii, în fruntea partidului lor, se adunau în două tabere, la locuinţa acelora pe care îi alegeau ei de judeţi, şi, luându-i cu convoi (cu alai), îi însoţeau la biserica lui Negru Vodă, unde era să se facă ceremonia alegerii. […]

În uşa bisericii, protopopul comunei, în vestminte sacre, cu crucea şi evangheliul în mână, întâmpina pe alesul comunei, pe unsul Domnului şi, între doi copii, fiecare ţiind câte un luminar (feşnic) şi cântând imnul în uz la primirea capilor mireni şi călugări (“Cade-se cu adevărat”), el prezenta alesului crucea şi evangheliul, pe care acesta le săruta cu tot respectul şi umilinţa cerute de împrejurare. Diaconul, cu tămâierul, preceda pe protopop.

În uşa bisericii, protopopul comunei, în vestminte sacre, cu crucea şi evangheliul în mână, întâmpina pe alesul comunei, pe unsul Domnului şi, între doi copii, fiecare ţiind câte un luminar (feşnic) şi cântând imnul în uz la primirea capilor mireni şi călugări (“Cade-se cu adevărat”), el prezenta alesului crucea şi evangheliul, pe care acesta le săruta cu tot respectul şi umilinţa cerute de împrejurare. Diaconul, cu tămâierul, preceda pe protopop.

Cupa lui Negru-Vodă şi epitrahirul lui Matei Basarab. Fotografie de Ioan Niculescu, 1893

Judeţul intra în biserică, precedat de cler şi urmat de pârgari şi de popor, toţi în vestmintele cele mai luxoase. După ce săruta icoanele, alesul făcea înaintea altarului jurământul de dreptate şi credinţă către legi şi către popor. Protopopul repeta de trei ori: „Vrednic este!” şi poporul răspundea în cor: „Vrednic!”.

Chivotul de argint din mănăstirea Câmpulung. Fotografie de Ioan Niculescu, 1893

După terminarea ceremoniei divine, pârgarii ridicau pe braţele lor pe alesul comunei, în întreita strigare de:
„Să trăiască jupân judeţul!”
Şi poporul răspunzând în cor:
„Să trăiască!”

Acestor vechi mărturii despre mănăstirea Negru-Vodă li se vor adăuga ulterior și altele: paginile scrise de englezoaica Mary Adelaide Walker în volumul ”Cărări neumblate din România” (Londra, 1888) ori cele ale istoricilor Dimitrie Pappazoglu și, mai ales, N. Iorga în ”România cum era până la 1918”.

După apariția aparatului de fotografiat la jumătatea secolului al XIX-lea, imaginea mănăstirii Negru-Vodă avea să fie fixată nu numai prin însemnări de călătorie, dar și prin fotografii. Carol Popp de Szathmári, cel mai mare fotograf al veacului al XIX-lea din spațiul românesc, a venit în anul 1868 la Câmpulung și a realizat primele fotografii-document ale orașului, între care și cea dintâi cu mănăstirea Negru-Vodă. După două decenii un alt fotograf, Ioan Niculescu, a părăsit liniștea atelierului său din București și a fotografiat la Câmpulung vechile biserici și monumente, dar și oameni îmbrăcați în costumul național specific zonei Mușcelului. Nu întâmplător imaginile-document care surprind Câmpulungul din albumul său intitulat ”Monumente istorice ale României. Tipuri din județele Argeș și Mușcel. Anul 1893” încep cu trei fotografii ce au ca subiect mănăstirea Negru-Vodă: o imagine de ansamblu a turnului-clopotniță, apoi o alta înfățișând chivotul de argint dăruit mănăstirii în 1641 de domnitorul Matei Basarab și Doamna sa, Elena, și o a treia fotografie ce imortalizează cupa lui Negru-Vodă și epitrahirul lui Matei Basarab.

Imediat după 1900 și apoi în perioada următoare Marelui Război cărțile poștale ilustrate care încep să circule tot mai intens întăresc și mai mult imaginea-efigie a mănăstirii Negru- Vodă. Editorii câmpulungeni E. Răgădunescu, Nae Manolescu, Ioan Zărnescu, Gh. N. Vlădescu și Ion Staicu pun în circulație sute și sute de cărți poștale, unele dintre ele colorizate și de o excepțională calitate, care trimise de la Câmpulung în toate colțurile țării consfințesc un fapt: mănăstirea iese din sfera mai restrânsă a practicii religioase și intră în zona opiniei publice. Biserica și vechiul turn-clopotniță înalt de 35 de metri al mănăstirii Negru-Vodă, construit în 1647 și rămas până astăzi cel mai mare al vreunei biserici ortodoxe din țară și, pentru o vreme, cea mai înaltă construcție din Țara Românească, au devenit repede prin multiplicarea lor în mii și mii de cărți poștale răspândite în România imaginea iconică a Câmpulungului. Simbolul unui oraș tocmai se născuse: mănăstirea Negru-Vodă.