de Adina Ștefan
An de an, venim, vara, la Câmpulung. Bucureşteni, prin naştere, dar cu bunicii câmpulungeni, avem sufletul împărţit egal între aceste două locuri fără de care nu putem trăi. Şi, precum păsările călătoare, sau anotimpurile, revenim, an de an, pe meleagurile Mușcelene.
În ultimii ani ajungem tot mai târziu, când vara e deja pe trecute. Şi, deşi o vorbă de pe vremea bunicii, spune că «de Sânta Mărie Mare, cerbul face pipi în apă, sus, la munte, şi gârla se răceşte, ca şi vremea, semn că vine toamna», chiar şi după 15 august, tot mai prindem zile toride şi nopţi în care ne învelim doar cu cearceaful. Ca la Bucureşti. Ce mai, nici pe departe nu mai este răcoarea de munte din Câmpulungul copilăriei noastre. Dar a rămas casa bunicii de pe strada Cuza Vodă, curtea, grădina cu pomi fructiferi care o înconjoară, grădiniţele cu flori, dealurile, biserica Sfinţii Petru şi Pavel din Vişoi, la doar câteva case depărtare, cu cimitirul, unde toţi ai noştri sunt plecaţi doar “colea”, ca până la un vecin. Oamenii se duc, dar amintirile rămân.
Când eram copii, adică, cu ceva decenii în urmă, când ajungeam în gară la Câmpulung, pe la 9.00 dimineaţa, după vreo cinci ore de drum, cu un personal care pleca din Gara de Nord în toiul nopţii şi mai făcea şi o haltă de aproape o oră la Goleşti, ei, când ajungeam, în sfârşit la Câmpulung şi lăsam geamul de pe culoarul trenului jos şi scoteam capul pe fereastră, obrajii ni se îmbujorau de la aerul înţepător, ca de gheaţă, de pe peron. Soarele era sclipitor, razele erau calde, dar fiind dimineaţă, era şi el timid şi scump la vedere, ca un copil care se ascunde de străinii sosiţi, aproape cu noaptea-n cap. Mă uitam, mereu curioasă, la ceasul mare şi rotund de pe peron, vedeam că am ajuns la timp, apoi coboram cu mulţimea noastră de bagaje şi ieşeam din gară, încărcaţi de sacoşe şi geamantane. Deşi erau şi vreo două maşini care aşteptau vilegeaturiştii, cred că Pobede, noi luam o trăsură şi, tropa-trop, pe pietrele caldarâmului, urcam pe drumul pietruit, până în strada care ne ducea spre casă, la vreo cinci kilometri de mers la trap. Ultimul birjar din oraş, Trufăşilă cel Mustăcios, ne-a dus de la gară până acasă, ani la rând. Şi tot el venea să ne ducă la gară, când se apropia şcoala şi ne reîntorceam la Bucureşti.
Acum, nici nu se mai ştie de Trufăşilă şi de cei doi cai ai lui, roşcaţi, frumoşi şi blânzi. Oare trăsura o mai fi pe undeva? Avea trepte înalte şi arcuri foarte bune, care te legănau tot drumul, în ritmul copitelor care răsunau pe pietrele din pavaj. Era foarte cochetă şi încăpătoare, cu două bănci diferite. Cea care privea înainte, era un fel de canapea, dar cea pe care stăteai cu spatele la drum, era doar o scândură, învelită, totuşi, în pluş. De obicei, acolo săteam noi, copiii, adică eu şi cu sora mea, Mari, mai mare deât mine cu patru ani. Mama şi tata stăteau la vedere, pe canapea! Dar nu-mi părea rău niciodată că stăteam cu spatele, pentru că, oricum aş fi stat, eu tot mă uitam la oraş, ca la un om foarte drag şi de care îmi fusese aşa de dor încât mă bucuram din toată inima că am ajuns iar la el. Îl sorbeam din ochi. Îi scotoceam cu privirea streşinile umbroase ale caselor, perdelele de macrame ale ferestrelor, porţile şi gardurile de lemn, solide şi zvelte, curţile pline de flori, livezile întinse, cu iarbă verde, fragedă şi cu pomi plini cu fructe mici, ca nişte pui, tot verzi, atunci, pe la sfârşitul lunii iunie, când ajungeam noi la Câmpulung!
La Vişoi, acasă la Mărica, mama mamei noastre, aveam un vecin, fost negustor de cherestea, văr cu bunicul. Îl chema Sârbu şi era un om frumos, chiar şi bătrân, aproape de 80 de ani, foarte gospodar, înstărit, dar aspru. Casele şi curtea lui erau foarte frumoase şi bine îngrijite şi tot felul de flori multicolore umpleau locul. O viţă de vie bogată înconjura pridvorul casei celei mari, ca şi la noi, la casa bunicii.
Ca fost negustor bogat, avea multe acareturi pline cu tot felul de unelte gospodăreşti, dar şi cu lucruri vechi, la care mă uitam curioasă, când ajungeam pe acolo, jucându-ne. Într-un grajd, mai ţinea, încă, o trăsură mare, cred că era o caleaşcă, în care ne ascundeam uneori, când ne jucam. Nu mai ştiu cum era, decât că era mare, cu marginile negre, lucioase şi cu un coviltir de pânză mătăsoasă, cândva, rabatabil. Mie mi se părea că e vie şi că ne simte ori de câte ori ne urcam în ea. Se lăsa puţin în jos şi se mişca de la zbănţuielile noastre. Nu scârţâia şi tocmai tăcerea ei mă făcea să mi se pară că simte şi se abţine să zică ceva.
O iubeam foarte mult şi o respectam. Tot speram că într-o zi va spune ceva şi apoi îşi va povesti viaţa. Într-un an, când am venit în vacanţă, ca de obicei, am aflat că trăsura fusese desfiinţată. N-am ştiut niciodată cum. De fapt, murise şi bătrânul ei stapân. N-am spus nimic. Şi de atunci, doar acum mai povestesc despre ea. Şi, amintindu-mi-o, o văd în faţa ochilor, o simt şi, tot vie mi se pare că a fost.
Şederile noastre la Câmpulung au fost mereu minunate. Eram cu mama şi cu bunica, trăiam ca nişte prinţese, toate ni se dăruiau cu dragoste. Totuşi am ştiut şi ce înseamnă munca în gospodărie, fiindcă mama făcea o curăţenie mare la venire şi una la plecare. Şi ne punea să o ajutăm. Cel mai greu ne era să spălăm rufele la gârlă, dar mai ales, plocadele de lână. Le puneam în apă, la înmuiat, apoi le scuturam la patru şi chiar la şase mâni, le căram pline de apă pe pietrele albe si netede ale prundului, le săpuneam şi după ce se încălzeau bine de la soare, le duceam iar în apă şi le lăsam să le clătească râul, apoi încă o dată, toate operaţiile. La plecare le căram într-o corfă din care şiroia apa.
Însă, era cu totul altceva când mergeam la plajă cu cei de vârsta noastră. De peste gârlă se auzea un gater care tăia lemne şi răspândea un miros de rumeguş proaspăt, norii se plimbau pe cer, păsările cântau, părea că e raiul pe pământ. Şi, tot aşa mi se părea când privean cerul smălţuit de stele, noaptea.
Apoi, erau oamenii. Duminica se îmbrăcau în portul popular şi veneau la biserică. Doi bătrâni frumoşi, fraţii Niţă şi Nae Ţărăngoi, sunt de neuitat. Amândoi, bine făcuţi, amândoi cu Muștaţa albă-gălbuie, stufoasă şi mătăsoasă, purtau pălărie neagră, cămaşă albă, tradiţională, frumos cusută, lungă până deasupra genunchiului, strânsă la mijloc cu un brâu lat, din piele, negru, veston de postav, cu broderii, pantaloni albi, pe picior şi pantofi sau ghete, din piele, tot negre. Femeile toate se împodobeau cu marame fine şi lungi, minunat brodate.
În timpul săptămânii, la bunica noastră mai veneau în vizită, vreo două bătrâne, una era chilianca de la biserică şi alta era o vecină de peste drum, unde, pe trotuar, era şi puţul cu roată de la care aduceam apa rece, în doniţele de lemn care o păstrau mereu proaspătă.
La porţile tuturor gospodăriilor era, obligatoriu, o bancă de lemn, semn al ospitalităţii şi al bunei înţelegeri dintre vecini. Pe ea, poposea, adesea, câte un cerşetor, cu traista în băţ. Nu striga, nu cerea nimic, doar se aşeza să se odihnească. Bunica îl vedea şi venea să-l întrebe dacă îi este sete sau foame. Apoi, îi aducea un castron cu mâncare, o cană cu apă şi un pachet cu merinde pentru drum, din care nu lipseau pâinea, brânza şi ceva fructe. Tot pe acea bancă, de la poartă, şedeau şi femeile, dar şi bărbaţii, la vorbă, sera, după ce îşi terminau treburile. Tot acolo, şedeam şi noi, copiii, la taclale, după ce ne săturam de joacă, până noaptea, târziu, şi strada răsuna de râsetele noastre. Oamenii, care se culcau odată cu găinile, erau deranjați de gălăgia noastră, dar nu ne certau niciodată. Dimpotrivă, eram oricând binevenite la masa copiilor lor, unde mâncam cu mare plăcere bulz de mămăligă cu brânză, specialitatea lor.
Ca toţi gospodarii din Vişoi, Mărica avea şi ea o vacă, cenuşiu cu alb, frumoasă şi tânără, pe care o chema Juninca.Seara, cireada de vaci se reîntoarcea de la păşune, în ritm de talăngi. În gospodăria bunicii am băut, toată copilăria, lapte cald, imediat după ce mulgea vaca, dar şi lapte bătut în putinei, care făcea deasupra un strat de smântână, gros de câteva degete, am mâncat brânză şi urdă, tot din laptele Junincii lui Mărica şi am mângâiat, printre scândurile gardului, botul umed al viţelului ei, care aştepta în obor, nerăbdător să-i vină şi lui rândul, la supt. Am păzit noaptea puişorii de găină de o vulpe care dăduse iama în ei şi pe care am văzut-o sărind peste gardul curţii, cu coada ei stufoasă, ca un nor în care a dispărut, într-o secundă. M-am jucat pentru prima dată cu un dulău, pe care îl botezasem Dingo, despre care Mărica zicea că “mănâncă mai mult decât porcul” şi pe care l-a dat la o casă de pe deal. Seară de seară venea la noi, când ne jucam pe stradă şi apoi plângeam când noi intram în curte şi lui îi închideam poarta…
Şi tot în casa Măricăi noastre am ţesut la război, câteva rânduri dintr-un preş de zdrenţe. Dacă nu ne-am fi jucat atât de mult, toată ziua, până târziu, în noapte, cu siguranţă învăţam să şi torc lână şi să o împletesc cu andrelele.
Vara trecea pe nesimţite, se apropia reînceperea şcolii şi venea şi ziua plecării la Bucureşti. Mergeam pe la toţi vecinii să ne luăm la revedere, ne îmbrăţişam şi ne sărutam. Fiecare ne dăruia câte ceva bun din cămara lor şi multe flori, din grădină. Când venea Trufăşilă să ne duca la gară, după ce ne urcam în trăsura lui, aproape că nu ne mai vedeam de atâtea flori. Când ajungeam acasă, la Bucureşti, împreună cu tata, care ne aştepta la gară şi ne aducea cu taxiul până în faţa porţii, unde ne regăseam prietenii, jucându-se pe stradă, florile noastre erau pălite, dar după ce le puneam în apă, cele mai multe îşi reveneau. Casa se umplea de parfumul lor şi nouă ni se părea că şi Câmpulungul este cu noi. Lacrimile despărţirii se uscau şi gândul revenirii la vara viitoare, pe melegurile Mușcelene, ne consola.
Astfel, an de an, precum păsările călătoare sau anotimpurile, neabătut ne reîntoarcem, vară de vară, la Câmpulung.