de preot Ștefan ȘTEFĂNESCU
Problema apariţiei scrisului în limba română şi a împrejurărilor care au determinat acest important eveniment cultural nu este definitiv elucidată în lingvistica şi istoria literară românească. În această problemă s-au exprimat mai multe puncte de vedere.
Unii cercetători au susţinut că apariţia scrisului în limba română se poate explica prin factori exclusiv interni, ca urmare a stadiului de dezvoltare la care ajunsese societatea feudală românească.Alţi cercetători au legat apariţia primelor texte in limba română de anumiţi factori externi cum ar fi, de pildă, influenţa husitismului în secolul al XV-lea.
Referitor la realităţile social-economice şi politice existente în spaţiul carpatic şi nord dunărean, acestea se înscriu în tabloul general al lumii feudale româneşti: principate mai mult sau mai puţin independente, economie agrară, structuri sociale ierarhizate.
Cu începutul secolului al XIV-lea, referindu-ne la teritoriul românesc de la sud de Carpaţi, istoria locurilor de aici intră pe un drum nou. În locul voievodatelor, atestate documentar încă din anul 1247, la începutul secolului al XIV-lea vom avea o singură alcătuire politică, respectiv principatul Ţării Româneşti sau Ungrovlahia.
Întemeierea Ţării Româneşti nu s-a datorat unor „descălecători” veniţi din Transilvania, ca în cazul Moldovei, ci mai degrabă efortului unificator al primilor Basarabi, care au adus, de bună voie sau prin forţă, sub unica lor stăpânire diferitele formaţiuni prestatale româneşti, cnezate şi voievodate.
Cu Basarab I a început procesul de consolidare a principatului de la sud de Carpaţi, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Prin victoria din anul 1330, în faţa oştilor maghiare conduse de Carol Robert de Anjou, voievodul Basarab I a asigurat independenţa ţării, punând astfel capăt năzuinţelor de cucerire din partea coroanei maghiare.
La scurtă vreme după acest răsunător succes militar, Basarab I şi-a mutat temporar reşedinţa la Câmpulung6. După moartea sa, survenită în anul 1352, voievodul a fost îngropat în biserica domnească din Câmpulung, iar la domnie i-a urmat fiul său Nicolae Alexandru, până în anul 1364. Din 1364 şi până în 1369 sau 1372, Vladislav-Vlaicu a continuat să-şi aibă aici reşedinţa, după care ea a revenit definitiv la Argeş.
Ca reşedinţă domnească, Câmpulungul, aşezat şi pe o rută comercială extrem de importantă (Bran-Braşov), avea să intre şi în circuitul de schimburi din Sud-Estul Europei. În plus, circulaţia mărfurilor a facilitat şi circulaţia ideilor.
Pe plan cultural, atât Imperiul Bizantin cât şi Europa Apuseană parcurseseră deja etape importante. După împărţirea imperiului Roman în două, sub urmaşii lui Teodosius cel Mare, în anul 395, Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, şi-a continuat existenţa de sine stătătoare încă un mileniu după căderea Romei sub barbari.
Dacă până în jurul anului 640 structura administrativă şi ideologică a Imperiului Roman de Răsărit a continuat să fie încă romană, după această dată, odată cu procesul de slavizare a Peninsulei Balcanice, imperiul a sfârşit prin a se greciza. Influența elenistică s-a răspândit pe toată întinderea Imperiului Roman de Răsărit. Aceasta a făcut în aşa fel legătura dintre cultura clasică greco-romană şi cultura clasică elenă să fie neîntreruptă în Imperiul Bizantin, cu atât mai mult cu cât Bizanţul reunea între graniţele sale toate metropolele lumii vechi în care înflorise elenismul: Atena, Alexandria, Antiohia.
Literatura greacă era, alături de Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, baza educaţiei tinerilor în şcolile Bizanţului. Bibliotecile bizantine cuprindeau toate comorile literare ale scriitorilor antici, copiate într-o manieră artistică şi îngrijită în manuscrise preţioase. Biblioteca imperială din Constantinopol conţinea peste 30 000 de volume.
Pe acest fond străvechi de cultură elenică s-a suprapus apoi creştinismul, care a pătruns atât de adânc în sufletul poporului încât a format una din trăsăturile caracteristice ale culturii bizantine. În plus, vecinătatea imperiului cu vechile culturi ale Orientului şi ramificaţiile lumii elenice în Asia Mică şi Egipt au facilitat pătrunderea elementelor asiatice şi africane în civilizaţia bizantină. De altă parte, relaţiile politice şi economice ale Bizanţului cu curţile de la Bagdad şi Damasc au adus în civilizaţia bizantină şi elemente arabe. Astfel, prin fuziunea filosofiei şi literaturii greceşti cu tradiţiile literare latine, cu filosofia creştină şi cu scrierile literare aparţinând vechiului Orient, Bizanţul a devenit reprezentantul celei mai strălucitoare civilizaţii care a luminat evul mediu european între secolele al V-lea şi al XI-lea.
Literatura bizantină s-a manifestat în special pe trei domenii distincte: istoric, religios şi beletristic. Evenimentele istorice, unele foarte zbuciumate, au scos în evidenţă mulţi scriitori de seamă, care, prin priceperea lor politică, fineţea psihologiei, simţul compoziţiei şi talentul stilului, se situează deasupra marilor istorici ai Occidentului latin contemporani lor.
Teologii bizantini, întemeindu-se pe scrierile patristice, au dus lupta împotriva ereziilor care ameninţau creştinismul în forma lui ortodoxă, cunoscute fiind nume de răsunet ca Sfântul Atanasie, Grigore de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, ale căror opere au intrat de timpuriu şi în literatura română.
Însă genul în care literatura bizantină s-a ridicat pe culmile cele mai înalte a fost poezia religioasă, menită să însoţească serviciul divin, respectiv imnografia. Celebri au rămas în acest sens Roman Melodul, diacon în Constantinopol, Teodor Studitul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul. Menţionăm de asemenea şi oratoria creştină reprezentată prin nume mari precum Efrem Sirul, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, iar mai târziu Ilie Miniat.
Facem o scurtă referire şi asupra literaturii slavilor sud-dunăreni. În timpul domniei ţarului Simion şi prin munca culturală a fraţilor Metodiu şi Chiril, creştinismul ajunge la o largă răspândire şi în rândul populaţiei slave aşezate aici şi creştinate în secolul al IX-lea. Izolaţi de romanitatea occidentală prin unguri, care trecuseră la catolicism şi prin slavii de la sudul Dunării, românii au trebuit să primească în biserică liturghia slavă.
Astfel au ajuns în spaţiul românesc infiltraţiile slavone în oficierea cultului divin şi chiar în vorbirea populară când e vorba mai ales de toponimie. Acesta a fost climatul politic şi cultural în care au luat naştere principatele române şi în care s-au dezvoltat vreme de mai multe secole: literatura religioasă canonică şi apocrifă, cronografe cu elemente apocrife şi folclorice, romane populare bizantine şi occidentale, câteva colecţii de florilegii (antologii literare) şi câteva cronici sârbeşti în original. Aceste scrieri reprezentau orizontul nostru cultural care se deschidea poporului român, adoptarea limbii slavone ca limbă de cultură. Aceste elemente au adus şi anumite beneficii. Dacă am fi avut in biserică şi în viaţa de stat aceeaşi limbă ca şi ungurii, atunci ar fi fost posibil ca sub presiunea statului şi a claselor conducătoare, o parte din populaţia teritoriilor româneşti să adopte religia catolică. Ortodoxia şi influenţa slavonă au susţinut legăturile sufleteşti ale neamului nostru.
