de Adrian POPA
Pe părintele Serafim l-am cunoscut pe la sfârșitul anului 1999. Eram tulburat și căutam, cumva, o cale. La vârsta mea de atunci – 27 de ani – începusem să-mi pun întrebări și, în urma discuțiilor pe care le aveam cu prieteni de-o seamă cu mine, nu prea mai înțelegeam ce înseamnă păcatul, unde și dacă greșesc și, mai ales, nu mai știam cum să mă lupt cu ispitele de tot felul care îmi bântuiau mintea și comportamentul. M-a îndrumat tot un prieten, Bogdan, care mi-a spus: „ îți trebuie un duhovnic! Hai la Mănăstire (Negru Vodă – n.a.), o să-ți fac cunoștință cu un om deosebit… Stai de vorbă cu el, spune-i ce ai pe suflet și dup-aia vezi ce mai faci…”.
Duhovnicul
În mintea mea de atunci, credeam că pot să fiu ascultat, înțeles și sfătuit de un om mai în vârstă, cu experiență de viață. Nu mai știu cum am reacționat când l-am întâlnit pe călugărul Serafim care era mai tânăr decât mine. Trebuie să-mi fi spus (în sinea mea) că o să pierd ceva vreme, din politețe, pentru ca apoi să mai caut… Mă așteptam, oricum, să fiu supus unui interogatoriu exigent despre ce am făcut și despre ce ar fi trebuit să fac și nu am făcut, după care să mi se amintească despre „pedeapsa lui Dumnezeu” și alte perspective înnegurate care s-ar fi abătut asupra vieții mele dacă n-aș fi respectat eventualele canoane pe care el, omul în straie negre, mi le-ar fi dat de îndeplinit! Însă îmi amintesc perfect că după ce am închegat un dialog timid (el părîndu-mi-se mai timid decât mine!), m-am simțit dintr-o dată ca atunci când, copil fiind, eram luat în brațe și mângâiat de părinții mei. Așa că am început să-i vorbesc sincer, dar cu sfială, despre tot ceea ce credeam eu că făcusem greșit. M-a ascultat cu răbdare și interes. Ceea ce m-a câștigat definitiv a fost că nu se repezea să „catalogheze” și să dea „verdicte”. Nu, acolo unde simțea că mă simt vinovat, îmi mai punea câte o întrebare despre „cum” și „de ce”. Pentru fiecare faptă mărturisită, urma o pildă bine aleasă și un sfat, nu o poruncă! Întotdeauna începea spunându-mi: „vedeți dumneavoastră, Dumnezeu ne lasă libertatea să alegem! Însă ne oferă de fiecare dată și o altă cale mai bună pentru sufletul nostru. Dacă avem credință, în momentele grele vom vedea și acea cale pentru că Dumnezeu nu vrea să ne pedepsească, ci să ne îndrepte. Acum, sigur, pentru dumneavoastră viața de familie este o provocare mai grea decât este pentru noi viața monahală. Însă eu vă sfătuiesc așa: rugați-vă lui Dumnezeu și mergeți la biserică măcar duminica la Sfânta Liturghie.” Mi-a dăruit o carte cu rugăciuni și m-a încurajat să vin la el oricând aș fi avut o problemă.
Nu știu cum se simte condamnatul care beneficiază de grațiere, dar cred că așa m-am simțit eu atunci. Fusesem eliberat de toate frământările și să nu înțelegeți că aș fi avut pe suflet cine știe ce mari grozăvii, însă nu mai primisem atâta lumină în ființa mea de mult timp! De atunci, mai tânărul decât mine Serafim, a devenit părintele meu duhovnic…
Părintele stareț Serafim Caiea a văzut lumina zilei în data de 30 august 1977 în satul Hangu din județul Neamț, având numele de botez Gheorghe Mihai. A ajuns, purtat de firul destinului său, să urmeze cursurile liceale în municipiul Câmpulung Muscel, un loc de care s-a îndrăgostit și pe care și l-a însușit ca fiind a doua sa vatră. La vârsta de 21 de ani a fost hirotonit ierodiacon, arătând încă de pe atunci maturitate duhovnicească și smerenie autentică. Puțin mai târziu, în anul 2003, la vârsta de 26 de ani, a fost numit stareț al Mănăstirii Negru Vodă, pentru care și-a dedicat întrega viață. Toți l-au cunoscut ca fiind un om de o bunătate rar întâlnită care nu a trăit niciodată pentru sine.
De când l-am cunoscut, viața mea s-a schimbat în bine și pentru că el a fost și va rămâne parte din viața mea! Peste ani, în 2015, am reușit să îl conving să vină într-o emisiune la Muscel TV și a acceptat, după ce a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Argeșului și Muscelului, ÎPS Calinic. M-a rugat, însă, să îi dau posibilitatea să nu devină un soi de „personaj principal”, pentru că nu se simțea comod în această postură. Respectându-i dorința și atunci, și acum, las vorbele sale să fie „personajul principal”:
„Biserica a fost, este și va rămâne aceeași! Dumnezeu este același în toate vremurile! Ne adaptăm din mers la schimbările vremii, dar totuși baza rămâne aceeași. Și acum cred că se poate face o educație mai sănătoasă, ca și înainte, chiar dacă înainte erau lucrurile mult mai simple, nu erau atât de complicate, cu atâta tehnică, cu atâtea griji, cu atâtea lucruri… Mama era, de obicei, casnică, nu avea servici, se ocupa de copii. Ar trebui, totuși, ca omul să aibă voință de a lucra pentru salvarea sufletului. Pentru sufletul său, pentru sufletele celor din familie… Să-ți pese de celălat! Și când vorbim de copii, chiar trebuie să-ți pese! Din timpul acesta pe care îl petrecem, trebuie să încercăm să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine, să încercăm să dăm copiilor noștri ceea ce li se cuvine! Dacă nu te îngrijești de copilul tău și îl lași să crească așa cum merge lumea, s-ar putea să-l pierzi. Trebuie să ne facem datoria de părinți și trebuie să-i spui copilului ce are de făcut, pentru că e ca un mesaj care se întipărește în subconștientul lui chiar dacă el mai târziu se pierde oarecumva în lumea aceasta aglomerată, totuși cândva își va veni în fire. Cândva, Dumnezeu poate să reînnoade această legătură între copil și părinți și, din nou, se formează un echilibru, pentru că – spunea cineva – atunci când nu te mai ascultă copiii, trebuie să vorbești cu Dumnezeu despre copiii tăi. Spunea părintele Iustin Pârvu că l-a întrebat cineva: „ce mă fac, părinte, că eu mi-am crescut copilul în frica lui Dumnezeu, l-am împărtășit… Iată că are 18 ani și l-am cam pierdut, s-a dus în lume!” Și i-a răspuns părintele: „Nu-ți face griji, pentru că dacă l-ai educat religios, dacă l-ai făcut responsabil în mod moral vorbind, dacă are din copilărie un pic de frică de Dumnezeu, își va veni în fire”. Altfel spus, dacă ai pus ceva în ghiozdan, ai de unde scoate! Cândva, Dumnezeu lucrează și dacă omul răspunde chemării lui Dumnezeu, lucrurile sunt salvate! Totdeauna există câte o chemare, dar omul trebuie să răspundă. Numai să avem puterea să vedem această chemare și să o simțim, pentru că de multe ori conștiința noastră fiind adormită și plină de păcate, cam greu străbate Dumnezeu către noi și lucrul acesta sigur că e un impediment. Dar, eu cred așa: atunci când omul își dorește mântuirea sufletului său, îi descoperă Dumnezeu și omul cu care să se îndrume în viață, și îl învață, efectiv, prin cei de lângă el, printr-o carte pe care o deschide – chiar dacă folosim și internetul, să-l folosim în scop lucrativ și să căutăm lucrurile bune – trebuie să folosim lucrurile acestea pentru a ne apropia de Dumnezeu și de a găsi ceea ce ne interesează pentru sufletul nostru și suntem salvați! Înainte nu aveai acces la atâta informație, sigur că aveai de la părinți buna creștere și mai deschideai o carte, mai citeai din Sfânta Scriptură… Acum, cu atâta avalanșă de informații, doar să vrei să cauți! Ei, numai că este greu să te desprinzi de cele lumești și totdeauna trupul acesta al nostru bolnăvicios și plin de păcate tinde spre ceea ce este lumesc, spre păcat, spre patimă… Numai sufletul, săracul, tinde spre Dumnezeu! Așa că depinde de fiecare… Sufletul este înzestrat cu voință, sentiment și rațiune și, dacă sunt puse în aplicare, se întâmplă lucruri minunate. Aceasta este puterea credinței, aceasta este taina, ajunge uneori să faci o rugăciune scurtă pentru ca, mai apoi, pașii să te îndrume, fără ca tu să îți dai seama, către Dumnezeu!”
Gospodarul
Părintele Serafim a avut înțelepciunea, știința și putința să fie nu doar un om al vorbelor, ci și al faptelor. Bunătatea și blândețea sa exprimate prin zâmbetul care nu-i lipsea de pe chip, au deschis uși și suflete acolo unde se iau deciziile alocărilor bugetare, iar marele proiect de restaurare a ansamblului monahal de la Mănăstirea Negru Vodă este doar ultimul dintre exemple. Îmi mărturisea că adoarme și se trezește cu acest vis frumos de reclădire pentru măcar încă o sută de ani a valoroasei ctitorii pe care ne-au lăsat-o înaintașii.
„Pentru zona Câmpulungului, pentru zona noastră a muscelenilor, am putea spune că Mănăstirea Negru Vodă este un punct de referință, pentru că intri în Câmpulung și ca să poți afla câte ceva despre istoria Câmpulungului te oprești pentru ceva vreme la Mănăstire și, chiar dacă nu-i cineva să-ți vorbească, vorbește locul de la sine. Vorbește mormântul lui Alexandru Basarab care stă de strajă de la 1364, vorbește casa lui Matei Basarab, casa de vară făcută de domnitorul Matei Basarab, Turnul Clopotniță, celelalte clădiri care toate sunt de importanță atât zonală, cât și națională. Acum a venit vremea să începem și noi să nu lăsăm cumva în paragină monumentul; acum au fost găsite oportunitățile și am profitat de lucrul acesta. Ceea ce se întâmplă acolo este un program de restaurare completă, pentru că se umblă și la rezistență, și la zidirea lăcașului, însă fără a se aduce ceva în plus sau fără a se strica din ceea ce au lăsat înaintașii noștri. Dacă fiecare dintre noi am putea să ne îngrijim mai mult de locul în care ne aflăm… măcar să nu-l distrugem dacă nu putem să mai punem ceva – și nici nu se cade să mai adaugi ceva la frumusețea pe care o avem de la înaintașii noștri – cred că fiecare am putea să aducem o contribuție în mod personal. Ne rugăm lui Dumnezeu ca acest proiect să fie ca o binecuvântare de început de proiecte pentru toată urbea Câmpulungului!”
Omul
Poate că darul cel mai de preț pe care I l-a dat și pe care ni l-a dat Dumnezeu prin părintele Serafim, a fost acela că el a trăit, s-a bucurat și ne-a bucurat cu blândețea și sinceritatea nepătată a unui copil.
„Pentru mine copilăria a fost un timp sacru, pot să spun, pentru că am beneficiat de o familie sănătoasă, credincioasă, de niște bunici foarte evlavioși și credincioși care m-au dus de mânuță, fiind copil, la sfânta biserică și de faptul că am crescut cumva, oarecum, în biserică. Am cântat la strană din clasa I și mi-a plăcut întotdeauna să-i cânt lui Dumnezeu, dar în copilărie eram cu toții – cei de vârsta mea, cei mai mici, cei mai mari – și cu toții ne bucuram, mai cu seamă, în preajma sărbătorilor pascale, în preajma sărbătorilor de Crăciun și la anumite praznice când, într-adevăr, bucuria era foarte mare. Era nevoie de o pregătire, era nevoie de un pic de atenție duhovnicească, sufletească; era inspirată, în primul rând, de cei din casă, din familie… Trebuia, de exemplu, în perioada pascală, când se apropia Paștele, trebuia să te primenești – alături de cei mari, și cei mici! Că posteai, că te rugai mai mult, că trebuia să fii mai ascultător, că trebuia să fii mai atent la viața ta… Și în felul acesta, așa am crescut și eu, și nu numai eu. În special, copilăria la sat are un avantaj: la oraș beneficiezi de un spațiu mai închis, dar la sat… vai, ce bucurie era! Am trăit din plin această emoție a copilăriei pe care aș vrea s-o retrăiesc de fiecare dată, pentru că și Mântuitorul ne îndeamnă să fim asemenea copiilor, nevinovați. Când devii matur, devii om încărcat cu păcate, devii om care de multe ori îl superi pe Dumnezeu și tot el vine către tine și te ridică, de fiecare dată. Ca și copil ai altă aplecare, ai altă căutare cu bucurie și spre cele duhovnicești, și chiar spre cele materiale pe care nu le vezi ca pe un țel al vieții. Te bucuri de moment, te bucuri de faptul că ai prieteni… Iată, de exemplu, când mergeam la sfânta biserică, mergeam la sfânta spovedanie, mergeam toți, câte 15-20 de copilași și, țin și acum minte de vorbele părintelui care ne întreba pe fiecare în parte despre cele ce am greșit și aveam o oarecare teamă, mărturiseam totuși cu sinceritate pentru că frica era nu față de părinți, ci față de Dumnezeu! Ei, în felul acesta și în atmosfera aceasta au crescut copiii noștri la sat și apoi, sigur că dacă ei s-au dus mai departe, au ajuns oameni mari, le-a rămas în inima lor copilăria marcată de aceste lucruri: de sărbători, de obiceiuri, de tradiții, de casa părintească, de părinții trupești, de părinții duhovnicești, de duhovnic, de părinții spirituali care sunt nașii. Am avut o legătură specială cu nașii de botez pe care îi căutam de fiecare dată și când mă întâlneam cu ei bucuria era că îmi dădeau și câte un bănuț, și eram, cumva încurajat… Ei se interesau de soarta noastră, nu ne lăsau! Aceasta este o datorie sfântă a celui care primește și îl „înfiază”, să spun așa, ca și propriul său copil și îl botează sau pe tinerii pe care îi ia ca fini atunci când îi cunună. Ei nu trebuie să fie abandonați, cu ei trebuie să mergi până la sfârșit, pentru că atât biserica, cât și tu ca părinte sufletesc, ca părinte spiritual, răspunzi înaintea lui Dumnezeu de buna creștere și de buna conviețuire a celor pe care ți i-a scos Dumnezeu în cale. Așadar, se cuvine o atenție deosebită și faptul că fiecare are o copilărie… sunt sigur că sunt oameni care au fost marcați de anumite lucruri, de anumite traume sau de necazuri pentru că necazurile părinților, de multe ori, se răsfrâng și asupra copiilor. Chiar dacă copiii sunt mici, nu pot vorbi, nu pot să fie întru totul conștienți de ceea ce se întâmplă, ei devin marcați oarecum. Păcatul cel mare este al părinților care caută, de exemplu, dezbinare în casă, care caută ceartă, care nu educă copiii așa cum trebuie și atunci copiii sunt marcați și unii ajung să copieze chiar din păcatele părinților, din comportamentul lor, dar sunt și copiii care cresc foarte frumos, sunt credincioși, și duminică de duminică îi vezi la Sfânta Liturghie împreună cu părinții lor care vin să-i împărtășească, vin să-i învețe cum să se roage și, stând lângă ei, cresc frumos. Ei, aceasta este o copilărie frumoasă, pe lângă năzbâtiile pe care le facem, că acum dacă stau și îl citesc pe Creangă sigur că mă regăsesc de foarte multe ori în foarte multe lucruri pe care le spune el… „Ca acestea și mai mari decât acestea am făcut!” Dar stau și mă gândesc cu emoție la aceste lucruri pentru că așa a fost copilăria și în felul acesta am crescut, slavă lui Dumnezeu că mi-a așezat așa un loc frumos, o casă binecuvântată și niște părinți, și niște oameni binecuvântați în jur care să mă aducă la stadiul în care sunt!”
Într-o după-amiază de toamnă, a venit la mine un tânăr care fusese „aruncat” de câțiva ani în afara unui centru de îngrijire pentru copiii abandonați de părinți, pentru că împlinise vârsta la care nu mai putea fi găzduit acolo. Îl știam, îl ajutasem cumva, îmi plăcuse faptul că voia să-și întemeieze o familie și își luase soarta în propriile mâini. Era foarte trist, dezamăgit, înfrânt de lumea care nu îl mai proteja. Mi-a spus că vrea să se sinucidă! M-am speriat și n-am știut ce să fac altceva, decât să îl duc la Mănăstirea Negru Vodă ca să vorbească cu părintele Serafim. I-am lăsat împreună, pe una dintre băncile din livada Mănăstirii. După câteva minute sau poate după câteva ceasuri, în lumina de apus a acelei zile, băiatul a plecat, trecând pe lângă mine cu un zâmbet luminos pe față. Nu știu ce i-a spus părintele, nu știu ce a înțeles tânărul, dar și astăzi George îmi trimite mesaje cu ocazia Paștelui și a Crăciunului. Trăiește! Are o familie, are copii și, de fiecare dată când îl văd… zâmbește!
Scânteia Părintelui Serafim, stareț al Mănăstirii Negru Vodă, s-a întors în Lumina Veșnică în dimineața zilei de 9 iunie a anului 2020. Însă, toți cei cărora ne este și ne va fi dor de el, putem să-i regăsim căldura în vorbele pe care ni le-a picurat în suflet și în Casa pe care a slujit-o și a trudit la reclădirea ei.
„Să fiți sănătoși și voioși!” – spunea Părintele la fiecare despărțire. Acum, la această despărțire, cred că singurul lucru pe care îl mai putem face pentru el și pentru noi este să-i dăm ascultare!
Fotografii realizate de Sebastian ENACHE