de preot Radu TASCOVICI
Biserica de astăzi a mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung Mușcel este cea de a treia construcţie. De altfel, în trecutul acestui ansamblu s-ar putea desprinde patru perioade. Cea dintâi este definită de ridicarea curţii şi a bisericii domneşti, spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIV-lea (mai probabil în jurul anului 1345). Nu ştim cât timp a funcţionat întregul ansamblu domnesc de aici, biserica însă a durat până în anul 1628, când s-a prăbuşit din cauza vechimii şi a unui cutremur. Cea de a doua etapă se înscrie în timpul domniei voievodului Matei Basarab (1632-1654) care a rezidit vechea biserică (1633-1635), transformând-o din biserică de mir în mănăstire. A urmat o a treia perioadă de construcţie şi restaurare în jurul anului 1712 în timpul stăreţiei egumenului Mihail (1712-1714), iar cea de a patra perioadă este marcată de rezidirea bisericii în timpul stăreţiei lui Filaret Beldiman, mitropolit titular de Apameea, între 1827-1832, după ce fusese închisă din 1819 până în 1827. Importante lucrări de reparaţii s-au făcut în 1935 în urma unui puternic incendiu din 8 mai 1934. În anii ‘80 s-a trecut la restaurarea temeinică a unor clădiri din ansamblu, iar în anul acesta au început lucrările de restaurare şi consolidare a impunătorului turn clopotniţă de la intrare, precum şi de modernizare a corpului de chilii nordice.
Biserica ridicată de Nicolae Alexandru
În mod firesc, ar trebui să prezentăm, mai întâi, istoricul bisericii din secolul al XIV-lea, precum şi toate problemele care se leagă de plastica monumentală pe care a avut-o, ca biserică domnească, deci ca biserică de mir.
În această situaţie, va trebui să precizăm dacă biserica aceasta, zidită de Nicolae Alexandru, a fost într-adevăr lăcaş de rugăciune al curţii domneşti sau a fost lăcaş mănăstiresc.
Desigur, acest demers nu este chiar atât de uşor, după trecerea atâtor veacuri şi după transformările pe care le-a suferit întregul fost ansamblu domnesc din secolul al XIV-lea. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât nu se păstrează cel puţin o construcţie sau urmele vizibile ale unei construcţii din acea îndepărtată perioadă care să ne ajute în afirmaţia că biserica a aparţinut unei curţi domenşti, iar unele informaţii par a sprijini ipoteza că biserica zidită de Nicolae Alexandru Basarab a aparţinut unei mănăstiri, iar mai apoi a devenit biserică de mir sau că anterior activităţii ctitoriceşti a lui Matei Basarab s-a putut întemeia o aşezare monahală 1.
Arhidiaconul Pavel din Alep, fiul şi secretarul Patriarhului Macarie III Zaim, nota în 1658 că “Negru Vodă construi mănăstirea care până în timpul lui Matei (Basarab) căzuse în risipire şi acesta o înnoi, aşa cum este acum: nouă şi frumoasă”. De asemenea mai scrie că în această mănăstire mai locuiseră din cele mai vechi timpuri călugări cenobiţi2. Aceasta înseamnă că, dacă Matei Basarab a organizat mănăstirea ca “adevărată obştejitie”, el i-a redat doar rostul iniţial. Totuşi, această concluzie este contrazisă de însăşi afirmaţia pe care Matei Basarab o face în hrisovul dat mănăstirii la 10 aprilie 1647 şi în care voievodul ctitor spune că “nu am lăsat pre tocmeală ce au fost întâiu, adică să fie o biserică de mir, ce o am făcut locuinţă călugărească”. Înclinăm să dăm credit hrisovului lui Matei Basarab, dat cu 10 ani înainte de venirea la Câmpulung a lui Paul de Alep în 1658, adică la 25 ani după întemeierea mănăstirii, precum şi după dispariţia unui important hrisov de danie, din 1351-1352, dat de către Nicolae Alexandru, pentru moşia Bădeşti de pe râul Doamnei, aşa cum vom arăta, ceea ce “a proiectat în trecut, fără temei, organizarea monastică stabilită de Matei Basarab” şi nu de altcineva.
Tot pentru ipoteza că anterior activităţii ctitoriceşti a lui Matei Basarab ar fi existat aici o mănăstire, pledează şi scrisoarea “circulară” din 7 aprilie 1630, adresată “către toţi cei ce vor fi stăpânitorii ţării şi mănăstirilor, iar mai ales căpeteniilor sfintei mănăstiri Câmpulungul…”, în care este amintit numele patriarhului ecumenic Ieremia II (1587-1595) şi al voievodului Mihai Viteazul (1595-1601). Avem de-a face cu textul unei scrisori păstrată într-o traducere al cărei autor a introdus un adresant care nu exista în original (“căpeteniilor sfintei mănăstiri Câmpulungul”). Acest adresant nu putea exista în original pentru că la 1630 biserica de la Câmpulung era dărâmată de aproape doi ani. Această scrisoare făcea referire la un sinod muntean, convocat la Târgovişte în 13 aprilie 1596, de către mitropolitul Eftimie II (1594-iulie 1602), din care făceau parte şi sufraganii săi Teofil de Râmnic şi Luca de Buzău. La acel sinod s-a întocmit un “aşezământ” referitor la modul de conducere al mănăstirilor ţării, şi în care s-au reafirmat vechile principii ale samovlastiei: ”…nimeni din boieri sau vlădică, sau episcop sau fieştecine din dregători, să n-aibă voie a lua au bani, au veri ce din mănăstire, nici a pune egumeni, nici a scoate”.
Un nou argument pentru începuturile vieţii monahale odată cu rectitorirea din vremea lui Matei Basarab îl oferă Cronica despre Radu de la Afumaţi, redactată în jurul anului 1525, în care biserica de la Câmpulung este înfăţişată ca ctitorie voievodală, a “descălecătorului” Negru Vodă, care a ridicat aici o biserică “mare, frumoasă şi înaltă”, nicidecum o mănăstire ca în cazul mănăstirilor Cozia sau Dealu.
Încă o dovadă despre existenţa unei biserici de mir până în 1633 o furnizează textul păstrat în copie al procesului pentru moşia Bădeşti din 13 noiembrie 1618 în care se arată că acea moşie a fost stăpânită de biserică 180 ani , de la dania domnească din 1351-1352, iar în anul 1531-1532 ea a fost răpită “din mâinile preoţilor”, deci era biserică de mir.
Funcţia de biserică domnească (de mir) şi nu mănăstirească reiese şi din faptul că preoţii care slujeau în acest sfânt lăcaş făceau parte, încă de la începutul secolului al XVI-lea din “clirosul domnesc”, deci din clerul slujitor în biserici de curte. Documente din secolele al XVI-lea şi al XVII- lea ne arată că sunt “biserici de cliros” cu “preoţi de cliros”, doar cele aflate pe lângă curţile voievodale. Din documentele bisericii câmpulungene, rezultă că în secolele al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, preoţii care slujeau aici făceau parte din “clirosul domnesc” al bisericilor de curte.
De pildă, Neagoe Vodă Basarab, într-o scrisoare adresată judeţului şi celor 12 pârgari braşoveni, îi anunţa că va veni la ei “popa Petru din Câmpulung, pentru treburile sale.” Domnul le cerea sprijinul pentru acest preot10. Acelaşi preot este recomandat braşovenilor şi de către Vlad Înecatul (1530-1532) despre care scria că făcea parte din “clirosul domniei mele”11. Situaţia acestei biserici se menţine şi la începutul secolului al XVII-lea, căci în hrisovul din 13 noiembrie 1618, prin care Gavril Movilă dă câştig de cauză bisericii din Câmpulung pentru stăpânirea moşiei Bădeşti, găsim “ca să fie sfintei biserici a domniei mele spre întărire”, iară preoţilor şi “părinţilor din cliros spre hrană…”
De asemenea, la începutul secolului al XVII-lea, lăcaşul primilor Basarabi este amintit ca biserică domnească. La 29 august 1619 sunt amintiţi “popii domneşti de la Câmpulung”, la 3 iulie 1622 această biserică este domnească, la 21 octombrie 1628 este amintit “popa Ianiu de la biserica domnească”, etc.
Un alt argument în sprijinul afirmaţiei că biserica primilor Basarabi a fost biserică de mir, îndeplinind deci rolul de biserică de curte sau biserică paraclis a palatului domnesc ce a existat aici în secolul al XIV-lea, “este şi faptul că primul dintre preoţii acestui lăcaş este în aceeaşi vreme şi ecleziarh”16. În hrisoavele bisericii de la Câmpulung, dintre anii 1618-1635 numele celui dintâi dintre preoţii slujitori de aici este însoţit de acest titlu. Iată succesiunea acestor preoţi ecleziarhi, pentru perioada amintită, aşa cum, conform documentelor, este stabilită de către Pavel Chihaia, cel mai de seamă cercetător al acestui monument:
- La 6 septembrie 1618 sunt atestaţi: “popa Dumitru, popa Radu, popa
Badea, popa Micud” - La 13 noiembrie 1618 sunt atestaţi: “popa Dumitru ecleziarhul şi Badea
diaconul” - La 13 februarie 1621 sunt atestaţi: “popa Iane clisiar şi popa Iane”
- La 1 septembrie 1621-31 august 1622 este atestat:”Ioan preot clisiarh din
Câmpulung” - La 16 martie 1626 este atestat: “popa Iane ot Dolgopolis”
- La 29 august 1627 este atestat: “popa Iane clisiarhul”
- La 21 octombrie 1628 este atestat: “popa Ianiu, clisiarh de la biserica
domnească” - La 27 martie 1630 este atestat: “popa Iane den Câmpulung”
- La 18 septembrie 1635 este atestat: “popa Micud clisiar”
Constatăm în această perioadă, trei preoţi care au purtat titlul de ecleziarh: popa Dumitru, popa Iane şi popa Micud.
În cadrul unei mănăstiri, ecleziarhul era, aşa cum rezultă dintr-un studiu al lui Emil Vârtosu, “păstrătorul arhivelor mănăstireşti”. Monahul eclesiarh era, deci, unul dintre colaboratorii egumenului. În cazul Mitropoliei, în ordinea demnităţii, eclesiarhul vine imediat după duhovnic, ca într-un document din 10 mai 1537, dat de mitropolitul Varlaam mănăstirii Nucet şi în care sunt enumeraţi ca “fraţi vlădiceşti”, “duhovnicul Ioanichie, ecleziarhul Gavril, iconomul Iosif”etc. În cazul bisericilor de curte, ecleziarhul nu ocupă locul al doilea, ci locul întâi. În documentul din 19 mai 1614 figurează ca martori din Târgovişte, “oameni buni, preoţi anume: popa Goicea ecleziarh domnesc şi popa Tănase din clirosul domnesc şi diaconul Iane şi Necula diacon”. În aceeaşi ordine sunt enumeraţi slujitorii bisericii domneşti de la Bucureşti, în perioada 17 septembrie 1626 – 11 decembrie 1632. În fruntea lor apare tot preotul eclesiarh.
Din cele expuse, putem concluziona că şi în cazul bisericii câmpulungene, ea aparţinuse unei curţi domneşti, fiind biserică de mir, căci primul dintre slujitorii ei purta titlu de eclesiarh. Chiar numele primilor slujitori de aici sunt nume de preoţi de mir şi nu nume de ieromonahi (Dumitru, Iane sau Micud).
Concluzia noastră se sprijină şi pe afirmaţii directe în legătură cu destinaţia acestei biserici. În documentul de întemeiere a mănăstirii, dat de Matei Basarab la 10 aprilie 1647, se arată foarte clar că “nu am lăsat pre tocmeala ce au fost întâiu, adică să fie biserica de mir, ce o am făcut lăcuinţă călugărească… şi… pre această biserică, ce au fost mai dinainte biserică de mir, făcut-o-am mănăstire” .
